India. De la Delhi până la Varanasi sunt aproape nouăsprezece ore cu trenul.
Mă îndrept spre ultima destinație, spre Orașul Morților. Suntem triști. Grupul nostru de călători se va cutremura sub amintirea unei prietenii în tălpile goale, căci de acolo, ei vor pleca spre Europa.

orasul 1

Trenul este murdar. Oamenii sunt bolnavi. Ușile către toalete sunt blocate mai mereu de bătrâni pământii care caută o gură de aer proaspăt. Şobolanii aleargă dintr-un compartiment într-altul, cu ascuțimile ghearelor străpungând bagaje.

Este cumplit de aglomerat. Noi nu avem bilete.

Îmbrățișați, ne-am așezat pe holul trenului. E frig. E noapte. Suntem împreună.

Cântăm și cântul nostru face să ardă tot trenul, toată India. Cântăm și colțurile gurilor se-ntind a bucurie. Cântăm și tălpile ne sunt aproape înghețate. Este cea mai frumoasă experiență din viața mea, îmi zic. Și cine-ar fi să mă contrazică? Eu sunt a lumii, lumea este a mea. Trenul este casa mea. Pământul este casa mea. Sunt acasă.. oriunde m-aș afla.

Raca – Tum/ Taca – Rum, Rum.
Trenul fuge, e o stea de fier/ Căzătoare.

Raca – Tum./ Taca – Rum, Rum.
După fereastră/ Gunoaie contruiesc case/ De oameni.

Un şiret albastru/ Pluteşte/ Prin aer.

Raca – Tum/ Şiretul curge/ Taca – Rum/ Şi se îndoaie/ Taca – Rum, Rum.
Trenul fuge, e o stea de fier.
Şiretul/ Prinde forme diferite/ Și vioaie.

Raca – Tum.
Este curgerea noastră/ Prin aer.

Adorm şi dorm. Zorii zilei au spart uşile trenului. “Varanasi, ultima destinaţie! Afară, afară din tren! Ultima destinaţie!”, se strigă. Ne conformăm, ne ridicăm. Zâmbetele noastre se leagă la colţuri.
Calc pe covor de gunoaie. Acesta este oraşul cel sfânt? Acesta este oraşul lui Shiva? Calc pe covor de gunoaie.

 

“Rikshaw, rikshaw! Unde mergi?”/ – Păşim peste cei care dorm.

“Rikshaw, rikshaw, ieftin, ieftin!”/ – Şi ne e somn.

“Taxi, Taxi, rikshaw nu-i rapid!”/- Închidem ochii.

“Rikshaw, riskhaw! Taxi scump!”/ – Şi ne e somn./ Şi ne e somn.

N-avem hotel./ – Dar căutăm.
Orice hotel?/ Unul pe Gange./ – Şi căutăm./ Şi căutăm.

Simt libertate. Simt că talpa mi-e prelungirea orizontului.

Două nopți pe oraș și nu mai mult. Așa de mult îmi plac aceste schimbări. Așa de bine simt rucsacul în spate, asa de sigure-mi sunt rutele la întâmplare. Fiecare oraș este diferit. Oamenii sunt altfel, limbile lor, fețele lor, hainele lor.

Varanasi e spațiul în care am ales să ne spunem pentru ultima oară noapte bună; Varanasi e răgazul nostru, ceremonia noastră, înainte să pornim spre norduri diferite.

Orașul e murdar. Vacile înghit cu sete pungi de plastic. Oamenii latră. Câinii sunt șchiopi. Oamenii sunt orbi, sunt orbi. Adorm în stradă, sprijinindu-și pomeții de alți pomeți. Nu e lumină, nu e aer, nu e loc. Nu e, în fapt, nimic. Nu e simțire.

Acesta este locul unde în fiecare zi, peste 300 de cadavre sunt arse și-apoi înghițite-n Gange. Am văzut focurile eterne. Corp după corp, trup peste corp, arzând în pulbere roșie, până aproape de capăt. Capul și picioarele rămân neatinse, neatinse, căci prin ele curg tatăl cer și mama pământ. Și rămășițele, înfășurate-n fașe albe, înfășurate-n fașe albe, cu lumânări (sute, din nou, aș zice), pe bărci de paie, sculptandu-l pe Shiva, sunt adânc duse-n Gange pentru totdeauna. Pentru totdeauna.

Acesta este orașul morților arși, stins de sfântul Gange.

Pe străzi, sute de astrologi, sute de maeștri, sute de călugări se roagă. Cu chipul întors spre Sfânta Apă, cu picioarele strânse sub genunchi ruginiti, petrec ore și ore în meditații adânci. Apoi se scufundă. Unii nu mai ies de sub adâncuri niciodată.

Gangele are aproape cincizeci de metri adâncime. Mii de cadavre construiesc nisipul și un fum dens, auriu și opac, delimitează suprafața.

Oricând altcândva aș fi fost, poate, împietrită să văd așa ceva. Aici este ireal.

Eu merg și merg, căci dacă aș sta, aș mirosi mirosul, aș vedea corpul, aș simți tremurul. Eu merg. Eu sunt un călător. Nimic nu este real. Este doar ceea ce văd eu. Este doar ceea ce simt eu. Este doar ceea ce cred eu. Sunt tot eu, și acolo, și aici, și pretutindeni. Lumea este casa mea.

Aceasta este prima zi în Varanasi. Sute de flăcări și sute de corpuri. Focul lui Shiva cel etern arde de peste 3500 de ani. Aceleași familii de călugări îl întrețin dintotdeauna, noapte și zi, ploaie sau soare, cu suflul lor, cu mantra lor.

Se spune că Varanasi nu descoperise niciodată focul. Apoi, într-o zi, Shiva s-a întrupat într-un bărbat slab și urât. Și toți râdeau la vederea lui și-l dădeau la o parte. Într-o zi, un băiețel l-a întrebat dacă se simte bine. Atunci, Shiva a spus: “Acest oraș este aproape mort. Acest oraș se va schimba”. Și Shiva a dăruit focul transformării.

Dacă aș fi pictorul pânzei, n-aș desena acest oraș în alb și negru. Numai culorile aprinse ar străpunge simțirea din adâncul ființei mele. Ceea ce simt nu este în afara mea. Este ceea ce creez, ceea ce aduc, ceea ce eu însămi pictez.. Și eu.. pictez în culori aprinse.

Un dinamism pătrunzător arde orașul și mai tare. Aud departe copiii jucându-se. Aud aproape lătratul câinelui. Strigătul vânzătorului, cerșitul femeii, sunetul banilor la un chioșc. Un fior îmi strigă stomacul cu fiecare pas. Simt că amețesc, simt că uneori e prea mult. Respir doar fum. Mirosuri azvârlite prin nările mele, în creier și-n cap, transformă fiecare rotunjime oculară.

Un băiat merge odată cu mine.

Eu merg odată cu el.

Îmi spune povești, încerc să ascult. Stomacul meu ascultă și el, și pentru un moment nodul se mai dezleagă.

Îmi zice, “copiii sub doișpe ani nu-s niciodată arși. Ei nu sunt încă păcătoși. Ei sunt trimiși pe Gange, puri, așa cum sunt. Și femeile însărcinate la fel; la fel și leproșii.”

Cumva ajungem spre scările unei clădiri. În spate zac munți de lemn care vor fi zidiți în focurile morții.

Două femei sunt așezate, ca niște stânci. Cu arcuirea capului pe spate, ele-și întorc doar ochii înspre șoareci care-adulmecă din carnea lor. Imagini tulburi curg prin venele mele. Privesc, numai. Și ascult.

“Acesta este unul dintre cele patru ospicii. Aici vin cei fără speranță. Ei sunt cei care așteaptă moartea. Când ochii lor se vor închide, vor fi aduși către focuri. Altfel nu. Dacă sunt vii, încă, îl vom înfuria pe Shiva… iar furia lui se seamănă în pieile noastre, în casele noastre.”

Numai rotundurile din capul albului de ochi li se mai mișcă. Mă privesc fără expresie cum trec peste picioarele lor. Gurile le sunt deschise, a sete, dar nu vor bea. Nu vor mânca. Vor aștepta, numai, ca palma morții să le-apuce.
Am ales. Am ales să trăiesc fiecare strop de timp. Așa cum este el, așa cum simt, așa cum sunt. Și nu voi schimba niciodată experiența mea cu clipa așteptării. Și nu voi da niciodată trăirea pe păreri.
Pare ciudat cum imaginile morții îmi dăruiesc mie viață. Pășesc printre ei toți, și cu fiecare pas mă simt vie. Mă trag din pământ. Mă înalț către cer. Trăiesc. Trăiesc.

Două cuvinte aș spune,/ Dar nimeni nu-i aici.
În camera întunecată/ Stomacul meu zbiară/
Și zbiară/ În camera întunecată.

Afară/ Este festivalul./ Se cântă mantre.

O gură/ de apă/ Nu pot înghiți./ Amețeala mă fură
În somnuri de zi/ În somnuri de noapte
În friguri/ Calde/ În friguri/ Ciudate.

Nu pot mânca./ Și nu pot nici bea.
Nu pot deschide/ Ochii../ Nu pot vedea.

La gâtul meu/ Cade/ Lanţul lui Shiva./ Lanţul lui Shiva.
Om/ Namo/ Bhagavate/ Vasudevaya.

De o sută opt ori.
Om/ Namo/ Bhagavate/ Vasudevaya.

Două zile au trecut. Acum mi se trezesc genunchii. Acum pot mânca, acum mă pot sprijini în colțul coatelor roșii. Am fumat cenușile lor. Am respirat fumul de plumb. Am băut Gangele, cu poftă, cu poftă.

N-aș spune că m-am îmbolnăvit. Cândva aș fi zis că trupul meu exclusiv european a refuzat experiența olfactivă a acestei Indii. Aș spune că stomacul meu a fost un fel de mașinărie a schimbării, a reciclării. Acum simt din nou cum firicele de viu se scurg în pântec, așa cum am simțit când am călcat pe acest tărâm sacru, auriu.

E seară. Am ieșit din camera obscură, la o încercare de pâine prăjită. În jurul meu sunt numai oameni albi, turiști, ușor obosiți. Tema zilei se cântă: “si dacă nu te-ai îmbolnăvit până acum în călătoriile tale …Varanasi este șansa ta. Este șansa ta.”

Suntem cu toții bolnavi. Ochii lor se scurg către genunchi. Buzele lor, trase în jos, sunt vineții. Apa este trasă chiar din Gange, dintre sufletele scufundate spre lumină. Spre lumină.

Cinci zile au trecut./ Shiva nu vrea să plec./ Shiva nu vrea să plec.

Trei festivale curg./ Shiva nu vrea să plec./ Eu/ Vreau să plec.

Avionul/ E prins în ciclon.
Focul tot arde/ Prins în ciclon/ Prins în ciclon./ Se aud mantre.

Barca plutește./ El trage la vâsle./ Suntem pe Gange,/ Suntem pe Gange.

La celălalt mal/ Numai nisip/ Numai nimic./ Suntem pe Gange.

Un câine mai roade/ Un craniu./ Un os.

Un os de pe Gange./ Un om scos din Gange.

Cine sunt eu?/ Eu sunt nimic./ Plutesc pe Gange/ Deasupra lor/ Și-n interior

Tot eu./ Eu sunt pe Gange./ Eu sunt pe Gange.

Am douăzeci și unu de ani. Am această călătorie în India, călătoria mea. Călătoria Inimii mele. Am totul sau nimic.

Am primii mei prieteni. Îi am aici, în inima Indiei mele, într-o călătorie a căutării. Şi suntem toţi la fel. Toţi, copiii lumii. Toţi, acelaşi sânge. Din aceeaşi mamă… Din aceeași inimă, din inima mea; și dintr-acelaşi pământ roşu. La fel de dens. La fel de aerat. O bilă grea, plutitoare, care naște-n permanență emoţie și verdicitate.. căci respirăm acelaşi aer. Noi Toţi şi Noi Nimic.

Eu căutam naşterea lumii. Ei… căutau sfârşitul. Şi le-am găsit. Împreună. Capătul şi începutul, acelaşi, întotdeauna. L-am găsit aici, în Varanasi, oraşul unde viaţa şi moartea sunt două prelungiri ale aceleiași experiențe.

Prin focul viu al lui Shiva începe moartea. Prin stingerea moartă a Gangelui începe viaţa. Noi suntem călătorii care calcă peste picioarele lor moarte. Iar ei sunt morţii pe care îi respir. Zi sau noapte. Zi şi noapte.

Om/ Namo/ Bhagavate/ Vasudevaya.

Gangele loveşte tocul ferestrei mele. Mantra lui Shiva spulberă cerul.

Cerul n-a vrut să plec; Gangele s-a întins până la mine și vrea să văd, să simt şi să respir fumul de plumb și arderea apelor. Şi am văzut vacile, am privit câinii, bătrânii, copiii, morţii şi viii, morţii şi viii. Fiind toţi unul şi acelaşi lucru. Sunt blocată în Varanasi, oraşul morţilor. Sunt şase zile; ca să învăţ străpungerea razei în globul ocular, ca să învăţ arcuirea spatelui la cea mai mare apăsare.

Calc pe covor de gunoaie. Roiurile de muşte ascund înlăuntru vacile, vacile acoperă morţii, morţii dorm pe sticle de plastic, pe ambalaje, pe noroi, pe noi.

Amețeala cruntă încă îmi cheamă somnul la fiecare trezire.

Am primit mantrele în podul pieptului şi am simţit cum se transformă. Am privit corpul cum arde, şi am simţit cum se transformă. Am privit cenuşile din Gange şi-am auzit cum mă transformă.

 

Cei vii sunt aproape morți/ Cei morți sunt aproape vii./ Încerc/ Să-mi smulg glezna de la mal./ Dar mai rămân în ascultare/ Cu suflul viu și ochii-ntorși/ Din lăuntru/ Spre afară.

Am la gât un lanţ cu o sută opt buline./

Om namo/
Bhagavate/
Vasudevaya.

Căci poţi fi mort trăind,/

Şi poţi fi viu/ Murind.

 

text si poze de ruah